fbpx

Cum excludem ca să aparținem

Îmi aduc aminte și acum că una dintre cele mai mari temeri din copilărie a fost să nu ajung un adult singur. Și poate că această teamă încă este prezentă pe undeva prin mine din moment ce astăzi scriu despre apartenență și excludere. Oricum, sunt convinsă că probabil fiecare cititor a trăit la un moment dat acest sentiment de frică sau/și de teamă. Dar de unde vine el mai exact și ce îmi comunică despre sistemul meu?

Excluderea

Izolarea ca formă de pedeapsă are o istorie bogată. De exemplu, în multe grupuri tribale, a fi condamnat la izolare înseamnă inevitabil cea mai rapidă cale către moarte. Dar și în societățile moderne, închisorile au scopul de a corecta comportamente folosind tot metoda excluderii, una dintre cele mai dureroase pedepse pentru adolescenți este “N-ai voie să ieși cu prietenii tăi pentru x timp!”, iar cuvintele unui adult “Dacă nu reușești să îți liniștești corpul acum și să fii atent, vei fi exclus din această activitate.” pot aduce chiar și lacrimi în ochii copiilor – atât de mare este dorința de a aparține.

Din momentul în care ne naștem, ne străduim să ne conectăm cu îngrijitorii noștri primari. Desigur, acest lucru are sens din punct de vedere biologic pentru că acești oameni ne asigură bunăstarea, ne oferă hrană, siguranță și adăpost. Astfel, încă din prima clipă pe această lume, apartenența este esențială pentru supraviețuire. Dacă în copilărie nu am avut parte de aceste aspecte sau au existat cazuri de abuz, neglijare, atașament dezorganizat și/sau altele, este foarte posibil ca în viața de adult să ne confruntăm încă cu dezechilibre în ceea ce privește apartenența până ajungem să înțelegem și acceptăm faptele așa cum au fost. O metodă profundă de a face asta este terapia numită Constelații familiale.

În plus, mereu ne gândim la ceilalți, mereu căutăm să aparținem. Creierul nostru intră într-o rețea implicită atunci când se odihnește, care oglindește același sistem cognitiv neuronal care apare atunci când ne angajăm în interacțiunea socială. Rețeaua implicită a fost observată la bebeluși de până la două săptămâni oferind și mai multe dovezi că suntem născuți pentru a aparține.

Unii cercetători sunt de părere că respingerea și exluderea au cele mai puternice efecte în perioada adolescenței, deoarece în acea perioadă suntem extrem de vulnerabili, deși ni se pare că suntem stăpânii lumii. Totuși, în acea perioadă, ne dezvoltăm complex din punct de vedere cognitiv. Cercetările arată că, în timpul adolescenței, creierul are parte de o dezvoltare și maturizare neuronală unică în regiuni implicate în procese sociale complexe. În această perioadă nu mai este suficient doar să aparținem, ci dorim să aparținem ca să ne definim ca viitori adulți, să ne adapătăm la o nouă etapă și să ne identificăm într-un anumit fel, să învățăm să ne autoprezentăm, să ne formăm o reputație. De ce vrem să fim cool? – Pentru că, cu cât suntem mai cool, cu atât avem șansa să facem parte din mai multe grupuri și, deci, supraviețuirea noastră este asigurată. De aceea, este comun ca adolescentul să opună rezistență și să spună deseori “Nu vreau! N-am chef! Nu!” – se întâmplă deja atât de multe în creierul și în întreaga lui dezvoltare! Și observăm tot felul de tipare de comportament. Un tipar comun este rebelul, de exemplu. Tot din pedagogia sistemică descoperim că de cele mai multe ori, rebelii sunt așa pentru că înțeleg mai multe despre sistem decât majoritatea. În general, se străduiesc din răsputeri să atragă atenția asupra unui aspect care aduce dezechilibru în sistem.

Cum hrănim nevoia de apartenență?

Uneori, construirea unui sentiment de apartenență necesită conștientizări profunde, efort și practică activă. Totuși, noi aparținem prin simplul fapt că existăm.

Principiul apartenenței în pedagogia sistemică spune că tot și toate aparțin. Fiecare membru născut și nenăscut, fiecare eveniment plăcut și neplăcut, fiecare vicitmă și agresor, toate persoanele excluse, toate suferințele și toate bucuriile, toate aparțin. 

Iată câteva obiceiuri sănătoase pentru a crește sentimentul de apartenență:

  • Prin toate momentele de rutină de la clasă sau de acasă
  • Prin toate obiceiurile clasei și ale familiei
  • Prin toate valorile familiei, ale clasei, ale școlii
  • Prin definirea misiunii grupului, clasei, familei
  • Prin toate responsabilitățile fiecărui membru al grupului în vederea binelui comun
  • Prin drepturile fiecărui membru

Și, desigur, există o sumă de comportamente și atitudini pe care le putem adopta pentru a hrăni nevoia de apartenență:

O modalitate de a ne întări acest sentiment este să căutăm moduri în care suntem similari cu ceilalți, în loc să ne concentrăm asupra felului în care suntem diferiți.

O altă metodă este să învățăm să îi acceptăm pe ceilalți, exact așa cum sunt. Pentru a-i accepta pe alții și puncte de vedere care nu sunt aceleași cu ale noastre, poate fi necesar să ne deschidem mintea la ideea că există valoare în gândirea fiecăruia, chiar dacă nu suntem de acord cu acel concept. Una dintre cele mai bune moduri de a comunica acceptarea este prin validare. Validarea creează un sentiment de apartenență și întărește relațiile.

O altă metodă este să spunem “da” la activități și oameni noi și să renunțăm la prejudecățile care formează un zid între noi și ceilalți.

O alternativă este să ne analizăm modul de gândire și interacțiune. Unele cuvinte, gesturi și comportamente pot duce la separarea față de ceilalți, iar altele la conectare, unire. Depinde de noi ce ne dorim. De exemplu, te-ai gândit vreodată că atunci când cineva apare într-un grup și spune cu toată prietenia “Salut băieți/fraților!”, de fapt, exclude inconștient toată latura feminină din acel grup – iar efectele acestui gest vor fi resimțite de toți membrii grupului într-un fel sau altul.

Și poate că cea mai puternică metodă de a atinge sentimentul de apartenență este să ne înrădăcinăm, să ne reconectăm cu părinții noștri, cu bunicii, cu străbunicii și cu cât mai multe generații putem vedea acum cu ochii sufletului, să includem toate evenimentele plăcute și neplăcute pentru fiecare membru din sistemul familiei, toate victimele și toți agresorii. Atunci când aparținem sistemului nostru primar – familia, atunci avem puterea să aparținem cu adevărat și altor grupuri.

Oare vă este greu să meditați gândindu-vă la strămoșii voștrii? Poate acesta este un semn că cineva a fost exclus la un moment dat din sistem și are nevoie să i se redea locul lui de drept. Dacă adormim în timpul unei astefel de meditații, ori suntem foarte obosiți și avem nevoie de odihnă, poate fi tot un semn că ne autoexcludem din sistem. O meditație puternică de reconectare cu toți cei din trecutul nostru este Empty Center  (Centrul Gol-Plin) pe care o exersăm de asemenea la cursul de Formare în Pedagogia sistemică. În plus, în acest curs învățăm:

  • să ne întrebăm ce excludem și ce includem în viața de zi cu zi bazat pe loialitățile inconștiente pe care le avem față de sistem
  • înțelegem și mai bine importanța apartenenței
  • descoperim efectele excluderii
  • învățăm să ne acceptăm propriul sistem, să plasăm și să ne plasăm corect în el.

Iar un alt lucru pe care îl putem face ca să aparținem este să excludem. Pentru că atunci când putem să facem o alegere, deja includem și excludem ceva, contribuind la definirea sistemului sau sistemelor din care facem parte, plasăm clar limitele sale, facem ordine și astfel ne relaxăm.

foto: Bibi Schreder, Bert hellinger Instituut, Olanda (în timpul cursului de formare în pedagogia sistemică, în România, 2022)

Te invit să vii să explorăm împreună propriile tale situații de aparținere și excludere, să te descoperi, să-ți înțelegi mai bine sistemul și să învățăm cu toții din experiența ta! 😊

Dacă ți-a plăcut articolul, împărtășește-l și cu prietenii tăi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Noul an școlar 2022 - 2023