Atașamentul – baza relației părinte-copil

Baza relației dintre un părinte și copilul său este atașamentul. Când vorbim despre atașament, ne referim la modul în care se dezvoltă legăturile emoționale între părinte și copil în primii ani de viață, mai ales în etapa “de aur” 0-2 ani. Iar esențial de reținut încă de la început este că modul în care ne consturim atașamentul cu îngrijitorii noștri primari (în general părinții) influențează felul în care vom relaționa cu ceilalți oameni tot restul vieții noastre.

Teoria atașamentului

Psihologul Mary Ainsworth și psihanalistul John Bowlby, propun teoria atașamentului în jurul anului 1960 și atrag atenția asupra faptului că legătura formată între copil și îngrijitorul principal influențează nu doar modul de relaționare a copilului cu tot ce îl înconjoară, ci are un impact inclusiv asupra dezvoltării lui cognitive. Iar acest lucru este într-un fel de la sine înțeles pentru că este evident faptul că un copil sănătos (emoțional și fizic) va fi tentat să exploreze spațiul mai mult, ceea ce presupune mai multe experiențe, care într-un final creează noi legături neuronale, așadar, un creieraș mai curios și mai dezvoltat.

În plus, Bowlby a susținut că atașamentul este un proces biologic și că toți copiii se nasc cu o „genă de atașament”, iar această “genă” este prezentă și în părinte. Așa se explică din punct de vedere științific faptul că, de exemplu, atunci când un copil se lovește, acesta plânge și întinde brațele către părinte pentru a cere alinare, iar adultul reacționează la acest semnal și oferă îngrijire copilului.

Tipurile principale de atașament

Există mai multe tipuri de atașament între părinte și copil, iar acestea pot avea un impact semnificativ asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Iată cele patru tipuri principale:

1. Atașamentul sigur

   

Copilul se simte în siguranță și confortabil în prezența părintelui său. În acest caz, micuțul se așteaptă ca părintele să ofere sprijin emoțional și fizic constant, mai ales când are cu adevărat nevoie. Copiii cu atașament sigur au tendința de a fi curioși și de a explora lumea înconjurătoare. Atașamentul sigur este considerat cel mai sănătos tip de atașament, deoarece copilul se dezvoltă într-un mediu sigur, armonios și se simte susținut la orice pas.

Un adult care a dezvoltat acest tip de atașament este curajos și capabil, are o stimă de sine echilibrată, are încredere în ceilalți și este de încredere pentru ceilalți, iubește și acceptă dragostea partenerului cu ușurință, nu intră în panică atunci când petrece timp singur sau când partenerul are nevoie de timp sau spațiu departe de el.

Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părinții și/sau alți îngrijitori sunt disponibili și receptivi la nevoile copilului (pentru mai multe detalii ascultă și podcastul de mai jos și citește și ultimul fragment din acest articol).

2. Atașamentul evitant

   În acest caz copilul se simte nesigur pe prezența părintelui și de aceea, tocmai din iubirea lui infinită pentru părinte, caută să îi dea spațiu, să nu îl încarce sau chiar să facă în locul lui. În acest caz, copilul poate să respingă încercările părintelui de a se apropia, să devină matur și independent mai repede și să evite să ceară ajutor chiar dacă ar avea nevoie.

Un adult care a dezvoltat acest tip de atașament este individualist și poate întâmpina probleme în atașarea față de ceilalți pentru că pe undeva el nu crede că o relație clasică îi poate satisface nevoile. Astfel, de multe ori relațiile amoroase sunt evitate complet pentru că pot părea sufocante.

Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părintele minimizează sentimentele copilului, evită sau amână foarte mult cerințele copilului, cere de la copil mai mult decât este necesar sau firesc.

3. Atașamentul ambivalent (anxios)

   

În general, acest tip de atașament se traduce printr-un comportament preponderent anxios, neîncrezător sau/și furios. În acest caz, micuțul încă nu are capacitatea să perceapă și să-și explice nici nevoile și emoțiile lui, nici ale părintelui său și nu se poate baza pe ajutorul constant al adultului. De aceea, în lipsa părintelui, un copil cu un tip de atașament ambivalent poate să fie foarte stresat, iar în prezența lui, foarte atașat. Astfel, se poate forma un comportament de dependență.

Un adult care a dezvoltat acest tip de atașament este posesiv în relația de cuplu și în general nesigur față de modul în care ar putea acționa oamenii din exterior, prin urmare, are mereu nevoie de dovezi și reasigurări.

Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părinții răspund sporadic nevoilor copilului, când îngrijirea și protecția nu sunt constante.

4. Atașamentul dezorganizat

   

În acest caz copilul poate avea o legătură nesigură și confuză cu părintele său și poate întâmpina dificultăți în reglarea emoțiilor. Primele 3 stiluri sunt amintite uneori în literatura de specialitate ca stiluri “organizate” ceea ce înseamnă că la un moment dat copilul înțelege cum funcționează lucrurile în relație cu părintele și își “organizează” un comportament strategic în consecință. Însă în acest tip de atașament, cel dezorganizat, atât strategia cât și comportamentul copilului sunt dezorganizate și uneori extreme. De exemplu, copilul poate dezvolta multă furie față de părinte, de sine și tot ce îl înconjoară sau poate să își înfrâneze pentru o vreme toate emoțiile și să devină super autonom.

Un adult care a dezvoltat acest tip de atașament este de multe ori inconsecvent și poate oscila între extreme – de exemplu, poate cere grijă și mângâiere, iar când o primește poate să aibă o reacție de respingere sau chiar violentă.

Acest tip de atașament se dezvoltă atunci când părinții au un comportament atipic în care își pot respinge, ridiculiza sau speria copilul. De cele mai multe ori, părinții cu un astfel de comportament au avut un trecut dificil și poartă cu ei încă una sau mai multe traume puternice.

Uneori, în literatura de specialitate, atașamentul este clasificat doar în 3 tipare – atașamentul securizant, anxios evitant și anxios ambivalent. AICI sunt explicate pe înțelesul tuturor.

Este important de remarcat că aceste tipuri de atașament nu sunt fixe sau definitive. Ele pot fi influențate de diferiți factori, cum ar fi experiențele de viață ale părintelui sau copilului, mediul familial sau evenimente stresante. Iar dacă am dezvoltat în copilăria timpurie un alt tip de atașament decât cel sigur asta nu înseamnă că este obligatoriu să fie definitoriu pentru noi ca adulți. Uneori este suficient să-l conștientizăm, să facem pace cu tot ce s-a întâmplat, să ne propunem și să ne străduim să ne depășim condiția.

În plus, dacă avem copii mici și ne dorim să le oferim cele mai bune premise pentru atașament sigur putem conta și pe programul NeuroConnect pentru părinți și copii mici 0,5 luni – 4 ani. Și să ne readucem aminte că și dacă s-a ratat perioada magică de 0-2 ani, încă putem să dezvoltăm o relație optimă și cu cei de 2-4 ani.

Atașamentul influențează sănătatea globală a copilului

Surprinzător sau nu, relația emoțională este strâns legată de sănătatea globală a copilului. În mod obișnuit, nimeni nu ar trebui să fie bolnav. Toate răcelile, alergiile și afecțiunile de orice tip sunt simptome ale sistemului individului, iar de cele mai multe ori ale sistemului familial. Cu alte cuvinte, o boală este influențată direct de tipul de atașament, precum și de alte evenimente, situații și/sau dinamici sistemice. Astfel se explică și acele cazuri în care o persoană merge la medic, face toate testele posibile, dar nu se observă nimic, pare că este sănătoasă chiar dacă nu se simte bine. În această situație este nevoie să folosim lentilele sistemice pentru a putea observa exact cauza și pentru a identifica un posibil tratament – aceste aspecte pot fi explorate în sesiunile de constelații familiale.

Mai multe despre legăturile emoționale și simptomele fizice puteți citi și în cartea lui Gabor Mate – Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns.

Ce putem face pentru a dezvolta o relație securizantă?

1. Lucrăm la propriul nostru tip de atașament și implicit la relația cu părinții noștri. Acest lucru se poate face prin mai multe metode – descoperă ce rezonează cel mai mult cu tine!
2. Răspundem prompt la nevoile copilului în felul în care ne cere. De exemplu, când copilul plânge că îi este foame, îi oferim hrană, dacă are nevoie să fie ascultat, îl privim cu atenție și ascultăm ce are de spus, dacă are nevoie să stea puțin singur, oferim spațiu. Acest tip de răspuns îl ajută pe copil să învețe că poate conta pe noi și că suntem acolo pentru el atunci când are nevoie, că îl înțelegem și că îi validăm emoțiile și gândurile. Înțelege că este important pentru noi, adulții, că trăirile lui contează și că părintele oferă spațiul necesar de exprimare pentru toate.

2. Oferim timp de calitate părinte-copil. Asta nu înseamnă că părintele trebuie să fie disponibil pentru copil 24/7, ci înseamnă doar că în fiecare zi își alocă un timp (atât cât este posibil) doar pentru a fi prezent lângă copil, pentru a povesti împreună, pentru a se uita ochi în ochi, pentru a râde, fără ca acel timp să fie întrerupt de telefoane sau gânduri agitate “de oameni mari”.
3. Ne jucăm împreună. Nu există un joc perfect, ceva care trebuie neapărat făcut, doar jucăm spontan, cu poftă, orice ne dorim. Dacă îți este dificil încă să faci acest lucru, te invităm la cursurile pentru părinți și copii mici.
4. Suntem sinceri, autentici. Spunem copilului cum ne simțim, ce ne place și ce nu, ce idei ne trec prin minte – el va înțelege că este firesc să simți toată paleta de emoții, că este în regulă să vorbești despre asta și va învăța că devii mai liniștit și doar dacă vorbești despre o problemă care te frământă, de exemplu. În același timp, atunci când observă că părintele lui își dă voie să exprime ce simte, va simți că și el poate face acest lucru și va învăța cum să se autoregleze mai ales din exemplul părinților.
5. Conținem tantrumurile copilului. Mai multe despre cum putem face acest lucru am scris AICI.
6. Cerem ajutorul unui specialist cu care rezonăm atunci când simțim că ne-ar prinde bine. Chiar și o sesiune de consiliere parentală sau parenting poate aduce schimbări semnificative.

Mai jos, Diana Stănculeanu, expert în sănătatea mintală vorbește mai multe despre toate cele 4 tipuri de atașament:

Autor: Daiana Cerna – redactor, facilitator educațional Centrul STURZ