Namaste! – salut originar din India însoțit de gestul de plecăciune care se traduce în diferite variante (“Mă înclin ție”/”mă înclin pentru ceea ce nu-mi aparține”/”Mă bucur să te văd!”/”La revedere!”), dar cel mai mult îmi place așa: “Lumina din mine vede și salută lumina din tine.” Atât poziția mâinilor, durata plecăciunii precum și alte detalii, diferă de la fiecare individ și context în parte. Ce știm este că prin acest tip de salut se oferă și se primește recunoștință, respect și apreciere. Similar este și în cazul lui “Osu!” (pronunțat “Oss”) din japoneză – o expresie cu o diversitate simbolistică impresionantă.
În lumea creștin ortodoxă există de asemenea plecăciuni de diferite tipuri alături de cuvinte cu energie similară “Ne închinăm Tatălui, și Fiului și Sfântului Duh.”
Așadar, observăm că indiferent de țară, religie sau alte diferențe culturale, se pare că plecăciunea se regăsește peste tot. Deși, cu timpul pare că ne-am depărtat de acest gest, strămoșii noștri făceau multe plecăciuni. Se închinau divinității în toate formele ei (totemelor, zeilor, lui Dumnezeu, lui Budadha, lui Allah etc.), elementelor cerești (precum luna, soarele sau stelele), evenimentelor naturale (precum eclipselor, ploilor) sau diferitelor vietăți și obiecte cu valoarea sentimentală (de la partenerul de cuplu până la pământul pe care îl arau). Oare ce gândeau, ce simțeau, de ce continuau să se închine chiar și atunci când părea că nu se schimbă nimic? Ce știm cu siguranță este că dacă acest gest al plecăciunii nu ar fi adus schimbări importante, nu ar fi dăinuit în timp. Așadar, putem pleca de la premisa că este despre a da și a primi, a cere și a se oferi – într-un final, despre echilibru. (Mai multe despre schimb și echilibru aflați în modulele 7 și 8 la cursul de Formare în Pedagogia Sistemică.)
Și dacă mulți dintre înaintașii noștri au făcut-o, de ce oare astăzi întâmpinăm uneori rezistență în a practica închinarea și recunoștința? Din orgoliu? Din faptul că ne considerăm superiori, iar plecăciunea nu ne-ar onora? Din faptul că suntem încă prea supărați/loiali/traumatizați? Cum ar fi să ne aplecăm cu smerenie și recunoștință în fața imaginii părinților noștri, întregului trecut, începutului unei noi zile și chiar nouă înșine?
Sursă fotografie: www.britannica.com
Ce este plecăciunea?
În limba rămână cuvintele “plecăciune” și “închinare” sunt cuvinte care pot declanșa nuanțe ușor diferite, dar esența este aceeași, așadar, le vom considera sinonime. În funcție de limba și cultura la care ne referim există de asemenea diferite particularități ale termenilor. La fel cum sunt fascinantele “Namaste” și “Osu”, în Scripturile grecești descoperim termenul „proskynéō” (derivat de la verbul “kynéō” – „a săruta”) care este similar cu termenul ebraic “hiștaḥawáh”. De asemenea, foarte frumos, prin anul 1300, în engleza veche, cuvântul “worship” (închinare) a fost compus din worth (a merită) și ship (care s-ar traduce în acest context cu “calitate”. Și am putea continua cu etimologia acestui cuvânt în fiecare limbă la nesfârșit, dar nu aceasta este intenția articolului de astăzi. De remarcat este că atât cuvântul cât și gestul în sine au avut o importanță și un impact deosebit ceea ce a dus la dezvoltarea atâtor termeni.
În orice limbă, dacă ar fi să propunem o simplă definiție, a face o plecăciune sau a ne închina reprezintă înclinarea capului/a genunchiului/a întregului corp în semn de recunoștință, apreciere și mulțumire. Dar este mult mai mult de atât! Închinarea, făcută cu smerenie și recunoștință, în forma ei cea mai pură, cu sufletul și mintea deschise, este acea mișcare – pe care o putem face cu sau fără a o asocia de cuvinte rostite -, care are fascinanta putere de a aduce ordine în dezechilibre, de a aduce o altă perspectivă, de a renunța la judecăți, de a face loc în inima noastră să încapă mai mult.
În loc de distincția între termeni, mai relevantă ar fi o diferență între forma și conținutul plecăciunii – una este cum arată și alta este cum se simte și ce transmite. După cum scrie și în Biblie – „Acest popor mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de mine; degeaba mi se închină” (Matei 15:8–9).
Mai jos atașez un video scurt care explică și mai bine ce este închinarea din perspectivă Biblică.
Fie că suntem religioși sau nu, ceea ce este relevant este să simțim, să fim în acord cu plecăciunea, să simțim că este un gest venit din suflet. Esența închinării este răspunsul inimii la ceva ce mintea cunoaște deja și prețuiește. Dacă ar fi să o disecăm, închinarea poate implica vorbirea, ascultarea și/sau gestul în sine de a ne îndoi capul, mijlocul sau întregul trup.
În constelațiile familiale practicăm plecăciunea pentru a ajuta facilitarea mișcării energiei prin nivelurile conștiinței umane – mentală, emoțională și spirituală. Astfel, este primul pas spre vindecare – prin plecăciune recunoaștem, acceptăm ceea ce s-a întâmplat și suntem de acord cu cele întâmplate. Astfel, plecăciunea reușește să ne deschidă și extindă sufletul și mintea.
Exercițiu: Luați 2 bucăți de hârtie. Pe una dintre ele notați „mama” și pe cealaltă „tata”. Vizualizați-l pe fiecare în parte chiar dacă nu i-ați văzut niciodată, conectați-vă la ei și înclinați-vă pe rând în fața fiecăruia spunând “Ești mama/tatăl meu, sunt de acord, îți mulțumesc și te iubesc.” – Este posibil să nu iasă din prima sau nici din a 10-a încercare, este firesc să simțim rezistență mai ales atunci când nu suntem încă împăcați cu neamul și trecutul nostru.
Prin constelații observăm și mai clar că nu putem restabili trecutul. Cu toate acestea, putem accepta faptele care s-au întâmplat așa cum sunt. Putem chiar recunoaște că a fost aparent necesar ca un eveniment sau o persoană să fie exclusă. A fost probabil o modalitate bună de a merge mai departe în viață, de a uita un eveniment dureros și de a nu mai vorbi niciodată despre acesta. Mulțumită acelor mecanisme de supraviețuire a strămoșilor noștri, noi trăim astăzi!
Rezistența
Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă logică, matematică și fizică, plecăciunea este echivalentul îndoirii/încovoierii. Știm astfel că pentru o grindă, de exemplu, îndoirea reprezintă comportamentul pe care îl prezintă grinda atunci când este supusă unei sarcini externe, unei forțe. Făcând o paralelă, putem considera că nu există o plecăciune sinceră fără o „forță”, un motiv, o idee, o persoană sau orice altceva ce ne mișcă sufletul într-un fel sau altul. Tot de la fizică și mecanică știm că o sarcină provoacă curbare, deformare și/sau deplasare în structură. Cu alte cuvinte, este nevoie de ceva care să ne provoace să facem o plecăciune, iar plecăciunea produce automat modificări în noi și în jurul nostru.
Tot din fizică cunoaștem principiul întâi al termodinamicii ce spune “Nimic nu se pierde, totul se transformă.” Prin comparație, constatăm că nici un membru născut sau nenăscut din familia noastră, nici un moment dificil, conflict sau orice altceva s-a întâmplat, nu se pierde. De aceea, putem să fim inconștient prinși în traume, locuri și roluri care nu ne aparțin, să cărăm poveri ce nu ne servesc. Prin plecăciuni, nu scăpăm de nimeni și nimic din ce s-a întâmplat, dar ne schimbăm atitudinea, perspectiva, gândurile și emoțiile, iar bagajul nostru devine mai ușor.
Poate fi dificil să oferim o plecăciune unei persoane sau situații care ne-au rănit pe noi sau pe cei dragi. De asemenea, poate fi ușor să oferim o plecăciune unuia dintre părinți, iar celuilalt imposibil. Sau poate se simte firesc să ne închinăm în fața a ceea ce este în exteriorul nostru, dar evităm să ne ducem atenția în interior. Iar, alteori, poate fi incomod să primim o plecăciune din partea altei persoane. Situațiile și simțirile sunt dintre cele mai diverse – vă invităm să explorați cât mai multe contexte pentru a avea cât mai multe informații și claritate. Dacă doriți să practicați recunoștința dar încă nu se simte confortabil să vă închinați, este în regulă, nu vă forțați. Faceți atât cât puteți acum și exprimați-vă recunoștința în alte moduri, după cum se simte confortabil.
Recunoștința poate schimba vieți prin schimbarea percepției. O viață fără recunoștință este adesea o viață nefericită, neîmplinită. Dacă oferim recunoștință puțin câte puțin în viața de zi cu zi este primul pas pentru a ne îndeplini dorințele, pentru a face ordine în noi și în jurul nostru, pentru a trăi într-o stare de calm și echilibru. Iar interesant este că practicarea recunoștinței ne ajută mai mult pe noi decât pe cei cărora le-o oferim. Când oferim o plecăciune, de exemplu, ne oprim din fugă, devenim prezenți, constatăm clar ce avem nevoie și ce nu ne servește și învățăm să apreciem altfel tot ce avem deja în viață. Iar când suntem pregătiți, putem să ne arătăm recunoștință prin plecăciune unei persoane, șansei de a trăi o nouă zi cu soare, și nouă înșine – pentru că toți avem dreptul și merităm să fim apreciați, văzuți, ascultați și iubiți.
Sursă foto: www.wattention.com
