Este o vorbă din popor care spune că pe măsură ce copiii cresc, la fel cresc și problemele. Eu vă invit să priviți creșterea copiilor ca pe o evoluție a relației părinte-copil; o relație care se consolidează, întărește și, e drept, trece printr-o serie de provocări noi în anii adolescenței.
Câteva dintre provocările care pot să apară în perioada adolescenței sunt legate de:
-conflicte și dificultăți în comunicare
-dispoziții schimbătoare
-modificări ale corpului, caracteristice pubertății
-pregătirea pentru bacalaureat
-stres
-nevoia de socializare
-gestionarea banilor
-relații de iubire
-influența anturajului și a modelelor alese
-absențe la școală
-fumatul, consumul de alcool/droguri
-asumarea de riscuri
-dezvoltarea de adicții
Un prim pas spre a aduce claritate în relația cu adolescentul este să separăm doi termeni: adolescența– ca perioadă cu anumite caracteristici și adolescentul– ca individ cu propriul potențial nelimitat.
Crizele, conflictele, rupturile care apar în relațiile dintre părinți și adolescenți au ca sursă, printre altele, nevoia adolescentului de câștigare a independenței de afirmare ca viitor adult.
Independența de mentalitate
– Nevoia de a repune în discuție valori moștenite, preluate din familie, de a le trece prin propriul filtru și adesea, de a le devaloriza. În spatele acestei opoziții se află dorința de formare a propriilor aspirații, originale, specifice fiecărui individ. Necunoscând nevoia utentică din spatele acestui comportament, relația părinte-adolescent are de suferit: pe de o parte adolescentul tinde să exagereze alegând valori la polul opus, pe de altă parte, părintele asociază acest comportament cu eșecul de a educa.
Ce se poate face?
Părintele cunoaște și anticipează această nevoie firească a copilului și îi permite exprimarea argumentată cu scopul ghidării, asistării și asigurării sentimentului de încredere, de capabilitate: „Ești capabil să te cunoști, să-ți alegi propriile valori. Haide să analizăm împreună cum îți sunt utile.”
Percepția părintelui poate fi modificată de la eșec personal la asumare a faptului că adolescentul este acum capabil să exprime și să-și aleagă o valoare. Nu intrați în lupta de putere! Este foarte probabil ca valorile afirmate acum de copil să nu fie aceleași care să-l definească 5 ani mai târziu. Contează crearea unui raport de acceptare și respect între părinte și copil ca bază a comunicării.
O modalitate bună de a diminua amploarea conflictului legat de independența de mentalitate este existența unui set de valori clar definite în familie, încă din copilărie. Valori definite și acceptate împreună, valori comune și individuale, care unesc familia și pe care cu toții le cunoaștem.
Independența materială
– Nevoia de a-și susține propriile decizii din punct de vedere financiar, fără dependența de resursele materiale ale părinților. Este anevoios de satisfăcut, în specil din rolul de elev. Inevitabil, copilul este întreținut de familie iar manifestarea valorilor și deciziilor proprii presupun și suport financiar din partea părinților. Ori, dacă părinții intră în conflict cu independența de mentalitate, stopează suportul financiar și afectează direct avântul copilului în a-și urma aspirațiile.
Ce se poate face?
Să folosim energia degajată de dorința de independență materială spre găsirea propriei vocații și crearea unui plan educațional și profesional care să-l susțină pe copil. Construirea și practicarea unui model de gestionare a resurselor materiale la scară mai mică: bugetul personal. În plus, se mai poate practica încurjarea copilului pentru a presta servicii care să-i ofere satisfacție materială.
Independența emoțională:
– Nevoia de disponibilitate emoțională maximă. Pe de o parte, adolescenții acuză părinții că nu sunt destul de implicați, atenți la nevoile lor, pe de altă parte, orice formă de afectivitate și atenție din partea părinților este respinsă pe motiv de sufocare, control. Un fel de „așa-i rău, așa nu-i bine!” Copiii își îndreaptă atenția către alte persoane care, aparent, pot oferi disponibilitatea emoțională pe care și-o doresc.
Ce se poate face?
Părinții acceptă că nu este sănătos să vrei să satisfaci toate rolurile afective de care adolescentul are nevoie: nu pot fi și părinți, și prieteni, și confidenți și iubiți la un loc și creează spațiu pentru noi experiențe.
În esență, cheia unei relații sănătoase între părinte și adolescent își are originea în primii ani de viață, în felul în care părinții au creat sistemul valoric familial. Adolescența vine și repune în discuție întregul sistem și e normal și necesar. Contează felul în care părinții recunosc această necesitate și ies din lupta pentru putere, aleg să vadă capabilitatea din proprii copii, arată cum nevoile lor contează pentru ei și sunt ascultate și neapărat, rămân conectați și transmit sentimentul de apartenență, de acceptare.
Adina Benghea
