Formare în educație psihomotrică

Educația psihomotrică reprezintă dezvoltarea întregii personalităţi prin intermediul experimentărilor senzoriale, motrice şi corporale.

Mişcarea este mediul cel mai la îndemână a copilului de a intra în contact cu el însuşi şi cu mediul său înconjurător material şi social – de a experimenta şi învăţa, prin intermediul propriului corp, cu ajutorul percepţiei.

Motricitatea poate fi definită ca totalitatea mișcărilor în funcție de percepție, gândire, trăire și acționare. Dacă încercăm o clasificare a mişcării în dezvoltarea motrică a copilului, rezultă următoarele funcţii ale mişcării:

• funcţia personală: cunoaşterea propriului corp (schemă corporală) şi cunoaşterea de sine (confruntarea cu propriile capacităţi fizice, formarea unei imagini de sine);
• funcţia productivă: a realiza, crea ceva cu propriul corp (o abilitate sportivă, statul în mâini sau un dans);
• funcţia expresivă: exprimarea în mişcare a sentimentelor şi percepţiilor senzoriale, trăirea lor cu propriul corp;
• funcţia impresivă: perceperea bucuriei, tristeţei, oboselii sau al fluxului de energie şi experimentarea lor prin mişcare;
• funcţia explorativă: cunoaşterea mediului înconjurător material, cercetarea, probarea şi identificarea prin mişcare a obiectelor şi învăţarea caracteristicilor lor;
• funcţia socială: contactul cu ceilalţi, a face ceva împreună (un joc, o activitate), a se înţelege cu ceilalţi, a ceda sau a se impune faţă de ceilalţi;
• funcţia comparativă: compararea, măsurarea, întrecerea cu ceilalţi, prelucrarea propriilor victorii şi învăţarea de acceptare a eşecului;
• funcţia adaptivă: suportarea de greutăţi (dificultăţi), îmbunătăţirea capacităţii de performanţă ale corpului, adaptarea la propriile pretenţii cât şi la cele exterioare.

Activitățile de mișcare se defășoară într-un cadru liber, unde funcțiile de mișcare sunt stimulate în timp ce copilul se află într-o continuă întâlnire cu el însuși (propriul corp), cu obiectele din jurul său, cu situațiile și partenerii de joc. Dezvoltarea psihomotrică este de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea personalităţii copilului. Copilul este, astfel, determinat să acţioneze cu şi în mediul său înconjurător material şi social.

Acţionarea este înţeleasă, aici, ca o activitate conştientă, motivată, programată, orientată spre un scop şi controlată.

Din competenţa acţionării se dezvoltă la copil şi alte capacităţi, cum ar fi:

• capacitatea de a se percepe pe sine însuşi, de învăţa să se manipuleze pe sine, propriul său corp – competenţa eului;
• capacitatea de a percepe mediul material înconjurător, de a trăi, înţelege şi prelucra impulsurile (informaţiile) lui şi de a se operaţionaliza cu şi în el – competenţa obiectivă;
• capacitatea de a percepe mediul social înconjurător, de a-l trăi, a-l înţelege şi de a se orienta spre şi în el – competenţa socială.